Mélancolie

Acuarele tainice

 

Am uitat să te întreb: al cui ești? Și te rog să nu eziți. Aștept oricât până să-mi răspunzi, am un fel de… timp, cum s-ar zice. Totuși nu mult, te rog. Pe undeva mi-a mai rămas timpul, încerc să mă bucur de el, de asta am ajuns acum aici, dintr-o uitare, o călătorie, mă rog…haide, nu mă ține-n loc.

Uite, mă așez ca să nu îți par amenințătoare, dacă vrei pot privi în altă parte, nu mă deranjează neapărat, dar eu trebuie să știu. Asta este, înțelegi, problema mea, o dată că „trebuie” și apoi că „să știu”…

Eu mergeam și apoi m-am trezit că te uitai la mine cu niște culori ciudate, de ce te uitai? Sau poate că eu eram cea care se uita, poate, depinde, de ce să nu depindă… da, m-ai facut să tresar. Ești în genere o nemărginire tipică, aproape că nu te simt, transparentă, tăcută. Azi nu. M-ai făcut să mă întrerup din asta, din treaba mea. Altminteri aș fi socotit că e o impertinență de neîndurat pentru că știi doar… eu nu am îndrăznit să cotrobăi prin treburile tale de cer și cu atât mai mult să te opresc… dar, ă…da, acum aștept un cuvânt potrivit care să umple tăcerea asta care vine dinspre tine mai mult, dar poate că mi-ai luat și cuvintele și tot, aștept degeaba.

Mă simt stupid. Tu nu înțelegi că eu nu am timp iar eu nu pot înțelege de ce refuzi să vorbești. Nu te-am întrebat greu. Puteai să spui ceva, orice, dar să văd că nu-ți sunt indiferentă. M-ai oprit din drum, stau pe scaunul ăsta și mă uit la tine în timp ce conduci păsările în tot felul de zări și eu aștept… nici măcar nu e confortabil.

O să plec, chiar acum. E o situație regretabilă, îmi e limpede, am greșit că te-am privit atât, am uitat de mine, de îndatoriri. Scaunul îl las aici, da, poate mai vine cineva să te întrebe despre culori, despre tine și are ca să aștepte. Mă rog, adio.


 

Și totuși am rămas cumva mereu pe acel scaun. Sub El, sub Cer.

Poate că de fapt eu tăceam…poate că nu înțelegeam răspunsurile…

Poate…

 

 

DSC_1074DSC_1058DSC_1082

 

Reclame

O așteptare (și poate mai multe)

Cine m-a pierdut și de ce nu mă mai caută? Am fugit?

E un loc îngust, plat, obositor. Linii, oameni, gravitație, picioare care umblă… lucruri care stau. Agitație, guri care vorbesc… și mai ce? Mă enervează.

Eu? Cine sunt eu? Ce caut aici? Cred că ei nu mă văd, dar intuiesc o existență sau mai degrabă un curent de aer rece, incomod. Sunt în toți cei care spun „eu”.

Îmi aud respirația deci trebuie să fiu. Trebuie că sunt. Nu mă condamn pentru a fi, nu am de ce să fac asta, poate e și o ispită, am cedat, cine știe… dar de ce sunt?

Cât sunt o să hoinăresc, am de gând să și pictez (fără pensule): nori din gânduri încâlcite, ciudate, frunze pe asfalt, galaxii, universuri, suflete, nu, m-am răzgândit nu știu să colorez sufletele, sunt prea greu de colorat, nu am culorile la mine… Cum o să arate toate astea nu știu, sunt un eu nu de aici, de undeva, de altundeva. Trebuie să fie așa. Am nevoie să mă reîntorc.

Dacă se poate vreau să prind și stele, poate-mi cad în palmă, cine știe, eu oricum nu am altceva mai bun de făcut decât să aștept și să mă plimb pe aici. Aici nu o să-mi fac prieteni pentru că nu știu să vorbesc deci poate stele… stele… Cred că deja știu cum aș putea avea grijă de ea, de ele… când vorbești cu stelele nu e nevoie de cuvinte, nici măcar de gură, tot ceea ce vorbești cu gura nu are niciun sens deci e un nonsens, mai bine le prind in palmă dacă o să cadă. O să simt că le iubesc și ele vor ințelege, o să culeg și niște lacrimi pentru ele, câteva (ce înseamnă câteva?), bine poate multe, depinde câte lacrimi vor vrea…

Altceva nu am ce să fac pentru stele. Nu știu. Ele oricum simt deja că nu mai sunt. Știu durerea de a fi fost și cea că nu vor mai fi. Atunci când se risipesc poate mor… agonie, praf, întuneric, gol… ce să mă fac? Continui să mă plimb, aștept, am înțeles că vor fi stele astăzi, cândva, se satură și ele de a fi și coboară aici unde sunt și eu, unde m-a pierdut cineva, (mă întreb cum m-au găsit, mă rog), stau cu palmele întinse…

Cred că pot să mă reînvețe să desenez, îmi aduc creioane noi, ascuțite, colorate… și despre infinit îmi pot vorbi, îmi explică (dar nu în adevăratul sens al cuvântului pentru că nu au gură și oricum gura nu e valabilă) cât durează în palma mea, până se sting de tot. Sper că voi auzi, dacă e prea încet chiar nu știu ce o să fac… dar am nevoie să le aștept, simt că mă pot ajuta să mă reîntorc, poate venim din același loc. Dacă o să vorbească prea încet o să mă mai plimb și o să mai aștept și altele…

Pentru că trebuie să mă reîntorc

… în infinit?